In ochiul elanului (partea 2)

Invidiosi pe animale de tot felul, care se simt comfortabil la minus 20 de grade, ne-am imbracat in straturi si straturi de haine pentru a ne simti si noi cat mai bine in frigul noptii polare. Barbatul cu pielea arsa de vantul nordic, cu cutitul de vanatoare si cu gloantele la curea, ne-a spus ca avem noroc pentru ca s-a facut mai cald si ca inainte cu doua saptamani fusesera minus 40 de grade. Am multumit lui Thor pentru asta, si cu putine emotii si nestiind la ce sa ne asteptam, am iesit din casa. Toata ziua fusese senin, cu exceptia unor nori distanti de dimineata.

Cand am ajuns in parcarea de dupa podul pe care ni-l recomandase Mikael, mi-am ridicat privirea spre cerul instelat si am observat, cu ochii mei inca neajustati la intunericul din afara masinii, o banda verzuie care salasuia pe cer (de ce vorbesc ca in Game of Thrones?). Am iesit in intunericul total, am aprins frontalele si lanternele, ne-am montat aparatele foto pe trepied si am alergat spre mijlocul podului. Era momentul pentru care venisem acolo. Toate conditiile erau indeplinite. Ne-am ridicat iarasi ochii spre cer, si Zeita Diminetii si Vantul Nordului ne-au salutat umplandu-ne sufletele cu caldura unei clipe demult asteptate. 

Am stat pe pod pana la 1 noaptea, dupa care am fost pe lacul inghetat din Junosuando. Acolo, nu mai era spectacolul de explozii, nu mai era joaca imprevizibila a benzilor de matase de culoarea smaraldului pe care o vazusem de pe pod. In schimb, intreg cerul deasupra noastra era ca o nebuloasa asa cum imi aminteam din pozele facute de Hubble. Gata joaca. Am admirat inca o ora cerul, dupa care am intrat in casa.

Am mai vazut o singura data aurora, dupa cateva zile, cand lui Marcian i s-a pus un strat subtire de gheata pe aparatul foto, cand valurile de aurora curgeau exact deasupra noastra ca niste spirite pierdute ale unor zei vikingi, iar ceata ne surprindea mistic din cand in cand, sa si cand ne-ar fi avertizat sa luam in serios momentul.

In doar doua zile, am ramas impresionati de ce vazusem. Imi imaginez insa cum trebuie sa se simta cei care locuiesc in zona, care stau in casa la caldura sobei, se uita pe fereastra si o vad afara, din pustietatea in care isi au casele. Apoi, m-am gandit la animelele care traiesc in padure, ce trebuie sa fi vazut ele in cursul vietii. Oare ce a vazut un elan in viata lui lunga, in timp ce vantul, frigul si creaturi ale noptii ii mangaiau sufletul in noaptea lunga si grea a nordului polar?