In ochiul elanului (partea 1)

Ne-am imbarcat in KLM ca sa ajungem in Stockholm, dar cu mintea eram deja la destinatia noastra finala ("de abia astept ziua de luni!"), Junosuando, vreo 100 km la nord de cerul polar, despre care visam ca este o mare de zapada si de brazi argintii, care se scalda in lumina pretutindeni de apus a unui soare lenes care mai mult hiberneaza. Pana la urma, s-a dovedit a fi exact asa, dar inca nu era vremea sa vedem asta.

Am ajuns in Stockholm-ul rece cu vantul lui de gheata, casa perfecta a Craiesei Zapezii. Lacurile inghetate, gheata de pe pietonale, vantul, intunericul, nu au facut din Stockholm cel mai primitor oras, insa curiozitatea ma macina sa ies sa merg prin lapovita. Localnicii spuneau ca este un oras foarte frumos, si chiar daca nu am simit asta din prima, cand ne-am intors din nord am avut parte de niste experiente uimitoare intr-un timp foarte scurt. Asta m-a lasat cu gandul de a ma intoarce acolo, sa privesc totul cu ochi noi, cu proprii mei ochi, fara sa imi spuna nimeni care sunt cladirile care merita vazute, pe unde sa ma plimb, unde sa mananc.

Si nu am vrut sa pozez toate acele locuri pe care poti sa le vezi in carti postale. Pentru mine, Stockholm inseamna - asa cum mi-l aduc aminte acum - asfalt ud de zapada curata topita, vantul rece peste fata, aerul tare, bicicletele parcate in locuri ciudate, West End Girls, metroul si autobuzele perfect de punctuale, oamenii interesanti de toate natiile, restaurantele cochete in care priveam prin ferestrele mari, si nu in ultimul rand, in mod incredibil, filipinezi.

Ambasada Filipinelor din Stockholm se va inchide din cauza crizei financiare, statul filipinez decizand sa pastreze o singura ambasada in tarile nordice, si anume pe cea din Oslo. In urma acestui fapt, pentru cei aproximativ 13,000 de filipinezi care traiesc in Suedia va fi mult mai greu sa isi reinnoiasca vizele de munca si pasapoartele, fiind nevoiti sa mearga pana in Norvegia pentru a face asta. Din aceasta cauza, ei protestau sambata seara in fata ambasadei Filipinelor din Stockholm.

Luni, cu noaptea in cap, ne-am dus la aeroport, sub cerul norilor roz de rasarit. Aveam toate bagajele pregatite, dar nu stiam la ce sa ne asteptam. Nordul Suediei ne astepta, cu cainii husky, zapada alb-stralucitoare ca pielea lui Edward Cullen in lumina soarelui, si mai ales, cu aurora...

Dar despre asta in episodul urmator...

Insula, apusul

Cu fiecare minut pe care il petrec aici, simt ca devin din ce in ce mai idiot. Avand dovada a ceea ce mi se intampla, inseamna ca trebuie sa fie adevarat ca gandurile si energia unei multimi de oameni ma pot afecta. Oamenii sunt aici de doua feluri: pe de o parte turisti care vor sa uite de lumea lor civilizata, plina de corporatii, crize financiare, foste sotii, dezamagiri in dragoste, sau orice alt tip de frustrari, si pe de alta parte filipinezi care incearca sa isi castige existenta profitand de slabiciunile celor dintai. Nici unii dintre ei nu sunt aici pentru a citi sau a scrie carti de o profunda importanta personala, sau pentru a se gandi macar la manifestari artistice mediocre, care sa le stimuleze creierele intr-o masura oarecum mai mare decat 9gag.com (da, cred ca 9gag este modalitatea secoului 21 – cu alte cuvinte a secolului Idiocracy – de a raspandi in populatia larga idei de bun simt, filosofie moderata, corectitudine sociala, intr-un limbaj pe care aceasta l-ar intelege. Sub stratul de amuzament pe care il poarta siteul cu scop de vaselina intelectuala, acesta ascunde niste elemente de baza de conduita, gandire, individualism, principii si sisteme de valori care ar trebui invatate in scoala generala, dar care probabil au scapat generatiilor tinere concentrate pe actualizarea statusului pe Facebook in incercarea lor de a fi acceptati si de a face parte din comunitati care li se par lor potrivite pentru a avea o viata adolescentina fericita).

Locul acesta nu are istoria Romei sau a Istanbulului, nu are arta Vienei admirata de secole de milioane de oameni a caror energie s-a acumulat in zonele culturale. De aceea tot ceea ce pot folosi in acest loc – doar ceea ce as avea la dispozitie – este probabil energia petrecerilor, a kiterilor, a diverilor – toate activitati care consuma energie, lasand in urma reziduurile satisfactiei si dezamagirilor personale ale fiecarei persoane implicate in acestea. As putea spera ca toti oamenii care se aduna ca niste zombie in fiecare seara sa admire apusul, sa se fotografieze cu soarele in spate pe White Beach in timp ce sar in sus pe plaja, mi-ar putea da un impuls de creativitate. Dar din cate am vazut pana acum in plimbarile pe plaja, furnicile zombie misuna prin nisip-apa-nisip-apa, Willy’s Rock si shake-uri de fructe, si nu reusesc sa vada padurea de copaci.

Din prima zi, am incercat sa imi gasesc un loc in care sa ma simt confortabil, care sa ma inspire. Acel loc ar trebui sa canalizeze anumite energii care au existat in preajma lui de-a lungul timpului, care sa imi faciliteze procesul gandirii. Nu vreau neaparat sa inventez cine stie ce, sa creez teorii, sa scriu opere literare. M-as multumi pur si simplu cu ideea ca nu devin mai tampit decat eram cand am ajuns aici. Cu toate astea, oricat m-am plimbat pe insula, de la un capat la celalalt, nu am gasit nici un loc in care o briza rece sa imprastie praful si sa rupa panzele de paianjen care s-au format pe rotitele zimtate din creierul meu. Din aceasta cauza, pana ieri ma simteam destul de prost, dezamagit de mine, de lipsa mea de adaptabilitate, de lipsa de putere de concentrare (nu conteaza unde ma aflu, ci doar cat de mult pot sa elimin acel loc din mintea mea). Apoi cand am intrat tangential in acest subiect cu cineva de pe insula, aceasta a ras si mi-a spus “Did you come here to write? Don’t you know this island has the writer’s block?”. Apoi – ca intr-o revelatie – mi-am dat seama ca simptomele acute pe care le manifestam fac de fapt parte dintr-o emidemie locala de idiotenie cu care nu am cum sa ma lupt (fara a trisa ingerand o anumita cantitate de substante care mi-ar mari capacitatea creativa), si fata de care trebuie sa accept infrangerea pentru a ma putea debloca, si a incerca sa imi exprim idiotenia crescanda intr-un mod care face sens (adica ceea ce fac acum). I-am multumit fetei, am ciocnit sticlele de bere si am inceput sa imi caut detasat mintea pierduta pana acum pe plaja, sau prin Epic, Juice, Summer Place si alte cluburi mamaiene, precum si in psudo-vamaiotele Exit si Red Pirates, unde fara vina lor, am intrat in capcana ca Frodo la Shelob. In aceste ultime locuri am observat ca ceea ce obtin este foarte diferit de ceea ce Vama Veche imi ofera fara retinere: mi-am facut asadar o nota mintala ca trebuie sa incerc sa nu uit diferenta dintre “peace of mind” si “empty mind”.

Am incercat mult timp pana acum sa imi dau seama de unde poate sa apara acest “writer’s block” (macar acum am o denumire pentru ceea ce experimentez), si singura explicatie deocamdata este ca energia pe care o genereaza oamenii de aici, atat localnici cat si turisti, prin gandurile lor, care ar fi trebuit sa fie stimulul gandirii mele, imi distrage atentia de la lucrurile importante, pentru ca pe insula asta nimeni nu se gandeste la lucruri importante. Poate ca aveam asteptari diferite de la insula; acolo unde kiter-ii nu se uita cu un aer de superioritate la mine, sunt mii de chinezi care fac absolut orice, oriunde, la orice ora, si filipinezi care vor sa ma plimbe cu barca sau sa imi faca masaj. Absolut nimic nu ma inspira sa fac fotografii (altele decat cele gen “zoo”) sau sa scriu (macar o carte postala). Accept acest lucru, si incerc sa nu ma tampesc privind distantat insula, ca de pe barca celor de la Fisheye Divers in timp ce mergeam sa fac o scufundare, unde dupa cateva zile chiar m-am simtit ca acasa.

In cele din urma am renuntat la ideea ca as putea scrie ceva (orice propozitie multumitoare), si am decis sa ma bucur pur si simplu de experientele pe care le traiesc aici, intr-un mod cat se poate de “carpe diem”, si cu cat de putina contemplare pot. Am descoperit niste oameni la fel de singuri ca si mine (cred ca ne recunoastem din multime unii pe altii), am inceput sa ma bucur de rutina zilnica, dar pana la urma au existat trei lucruri pe care o sa nu le uit prea curand.

In primul rand scufundarile si oamenii de la Fisheye Divers. Din primele zile am inceput cursurile de Open Water Diver cu ei, iar Peter – un neamt neobisnuit de calm, relaxat si parca interiorizat – mi-a fost un instructor potrivit, cu care am reusit sa impart niste experiente unice sub apa (cel putin pentru mine au fost “experiente” sau “unice”). Cu fiecare scufundare invatam ceva nou despre mine, depaseam limite despre care nici nu stiam ca le am. Nu stiam cum voi reactiona, dar aflam pe masura ce ma adanceam mai mult (la propriu) in reciful din jurul insulei. Totul incepea cu ritualul pregatirii echipamentului, solemn, serios, verificand toate instrumentele si furtunurile. Punctualitatea nemteasca s-a mulat pe a mea, si plecam pe mare pe valuri mari si mici pana la locul de scufundare, timp in care montam echipamentul. De fiecare data cand intram in apa aveam emotii, dar gandul ca imediat voi pluti deasupra recifului imi dadea curaj de fiecare data. Nu sunt un bun inotator, nici nu iubesc marea ca altii, dar experienta de scufundator este ceva diferit, este din alta categorie. Este cel mai apropiat lucru de a zbura fara a fi intr-un aparat creat de om cu aripi sau cu elici. Am facut tumbe, rasuciri, am stat cu capul in jos, si inotat cu mainile impinse in fata, asa cum Superman facea cand voia sa prinda viteza cea mai mare.

In al doilea rand este ceva mai personal: am cumparat de pe iTunes albumul “Old Ideas” al lui Leonard Cohen, lansat pe 31 ianuarie. Il ascultam la casti in timp ce ma plimbam pe plaja, sau in timp ce stateam pe nisip si ma uitam la apus, de la un capat la altul, de mai multe ori la rand. In acest timp ma gandeam “sunt in Boracay si ascult pentru prima data noul album al lui Cohen”. Astea sunt niste circumstante foarte neobisnuite, dar cred ca este mai neobisnuit sa fiu aici decat sa ascult noul allbum, pentru ca Cohen macar lanseaza ceva o data pe deceniu. Desi daca ma gandesc, de fiecare data ma astept ca acesta sa fie ultimul album...

“I love to speak with Leonard

He’s a sportsman and a shepard

He’s a lazy bastard living in a suit”

In ultimul rand, duminica am fost la o petrecere pe care David, un distins domn de culoare, cu rasta, ochelari de soare si o atitudine eliberata de grijile lumesti a organizat-o in onoarea unei familii de prieteni care a venit in Boracay din Taiwan. A fost dificil sa ajungem la casa lui, dar cand am trecut de poarta, am vazut o gradina cu copaci care faceau caldura suportabila, iar dupa aceasta gradina, casa alba cu 2 etaje se deschidea spre o curta interoara cu un sopron si cu o priveliste uimitoare de pe stancile de vreo 10 metri, spre insula Malay (“the mainland”) si spre inca vreo trei insulite mai mici, pe care puteam vedea niste casute de vacanta din bambus. Odata cu noi au ajuns si alti invitati, care adusesera branzeturi si vinuri din diverse parti ale lumii. Au pus un CD cu jazz cantat de un tip pe strazile din Brisbane, pe care il primise cadou unul dintre invitati, Marlon. Am discutat despre jazz, despre bossa nova, am mancat branzeturi cu muschi afumat, si am baut vin din Chile, Australia si Italia. Unii au intrat in mare si au facut snorkeling, altii pur si simplu vorbeau despre orice, conversatii placute pentru o duminica dupa amiaza calduroasa dar suportabila datorita brizei racoroase de pe stanci.  Pe la ora 5 a venit formatia locala, Island Rhythm Force, care si-au instalat bongo-urile de diverse marimi, si au inceput sa ne tina o reprezentatie speciala, la malul marii, in apus. Lumina devenea din ce in ce mai calda, in timp ce muzica tribala canta parca ritualul apusului pe care il traiam.

Mai tarziu, am fost invitati pe terasa casei, unde David ne-a vorbit despre cum i-a cunoscut pe prietenii lui taiwanezi si ce a inseamnat pentru el vizita in Taiwan. Carismatic, cu o dictie de profesor, David a vorbit liber vreo 15 minute, timp in care cu totii eram parca hotarati sa vizitam si noi aceasta tara (sa fi fost totul o strategie de marketing, ma intreba Marius). Am plecat printre primii, spre Exit, dar memoria dupa amiezei in acel loc de vis o sa o pastrez multa vreme.

Dar pe insula sunt prea multi chinezi, prea multi bisnitari, prea multe restaurante in care mancarea sau serviciile nu sunt atat de bune comparativ cu asteptarile pe care mi le facusem in functie de cum arata minunata plaja cu nisip alb, apa azurie si palmieri umbrosi. M-am plimbat mult pe plaja, pe aleea de nisip care leaga un capat de celalalt al plajei albe, cateodata cu castile in urechi pentru a incerca sa evit bisnitarii, iar alteori pur si simplu incercand sa simt spiritul locului prin zgomotele locale. Dar, spre deosebite de experienta pe care am avut-o la Istanbul, unde toate simturile imi erau activate la maxim pe stradutele pe care le colindam de la o moschee la alta, de la hotel la bazar, de la podul la turnul Galata, unde simteam ca oamenii traiesc cu un scop, au o viata sau duc o lupta, unde mirodeniile si mancarurile ma faceau sa intorc capul la fiecare colt de strada, spre deosebire de aceste experiente, in Boracay, viata pare ca sta pe loc. Este ca un put cu apa statuta, in care aceeasi oameni fac aceleasi lucruri pentru ca nu au altceva de facut. Si toti acesti oameni par niste pesti intr-un acvariu la care se uita curiosi o multime de extraterestrii, incercand sa gaseasca raspunsul la intrebarea existentialista “de ce?”. Cliseele sunt la nivel de traditie, alti si alti turisti vin in acelasi loc si fac acelasi lucru in fiecare zi. Unii dintre sunt pacaliti sa ia plimbarea cu barca cu panze la apus (da, am fost si eu curios, si am cazut in capcana care spune ca “nu pot sa stau atata pe insula asta fara sa ma plimb si eu cu barca”), care este inutila si plictisitoare si pentru care pretul este exagerat de mare chiar si dupa negocierile cu barcagii, iar daca reusesc sa nu intre in aceasta capcana, atunci isi prind singuri degetele in mirajele de fericire ale teraselor cu trupe de cover-uri, luminite romantice, happy hour, si asa mai departe.

Oamenii nu par sa aiba viziunea sa isi doreasca o viata cu sens, nici indrazneala sa isi spuna ca nu sunt fericiti acolo, si ca isi doresc de fapt sa plece. Sau poate doar eu simt asta. Pe localnici ii inteleg, dar strainii care sunt stabiliti acolo, au facut aceasta alegere cu buna stiinta. Un roman era stabilit acolo pentru ca facuse nu-stiu-ce frauda si fugise din tara, stiind ca politica din Filipine este sa nu extradeze criminalii. Si pe el si pe ceilalti asemenea lui ii inteleg. Iar ceilalti, poate ca au vrut sa scape de civilizatia occidentala decadenta, au vrut sa aiba o viata mai simpla, sa se intoarca la natura, la placerile primare ale umanitatii, poate au vrut sa fie cald tot timpul, sa faca kite boarding sau scufundari. Dar de ce? In ce scop? Unde voiau sa ajunga de atunci inainte? Mie nu mi se pare ca insula inseamna intoarcerea la natura; poate daca nu ar fi existat cluburile, alcoolul si sexul. Dar chiar si atunci, aceasta escapada catre o viata mai simpla, in natura, ar trebui sa fie doar un mijloc pentru a realiza altceva, deoarece eu personal nu inteleg cum cineva poate sa faca din asta un scop in sine. Kiterii sunt altfel. Este ca si cum eu as lucra pentru NGC intr-un loc foarte indepartat. Daca esti kiter si vii aici o luna trebuie sa fie o vacanta de vis. Daca esti scufundator, la fel.

White Beach este celebra, se pare, deoarece este principalul punct de atractie si una dintre cele mai frumoase plaje din lume, conform Lonely Planet, Trip Advisor si altele similare. Intreg ansamblul cu apa azurie, clara, nisipul deschis la culoare (sincer, nu e chiar alb, dar se aproprie asa cum un tricou alb care a fost spalat de prea multe ori nu mai este alb), palmierii si sezlongurile de la umbra lor, creeaza imaginea pe care omenirea se pare ca si-a insusit-o ca fiind definitorie pentru paradis. De fapt, paradisul este ceva relativ pentru fiecare persoana in parte, si astfel cred ca este o exagerare sa spui ca locul acesta, facand abstractie de la elementele negative, este un paradis general acceptat. In fine, are si marketingul rolul lui, ceea ce este foarte bine daca nu cumva suntem niste turisti care ne hranim cu tot ce ni se spune in prezentarile agentiilor de turism si siteurilor de review turistice, si incapabili de a ne forma o parere proprie si neinfluentata a locurilor in care mergem. Din pacate, cred ca asa sunt majoritatea turistilor chinezi, coreeni, rusi etc. de pe insula.

Pe white beach (daca traduc “plaja alba” nu va suna la fel de bine) cele mai semnificative lucruri se intampla la apus, moment in care dam peste apogeul kitschurilor turistice ale acestui paradis. Sute, mii de oameni ies pe plaja ca sa vada apusul, ceea ce ar fi foarte frumos. Am facut-o si eu de multe ori: intrand de pe straduta pietonala ingusta, pe strada de pe plaja, mai sunt doar palmierii ce ma despart de plaja. Inaintez spre mare, patrund printre palmieri sau printre mesele de la terase si restaurante, ma feresc de bisnitari, si in sfarsit spatiul se deschide enorm in fata mea, orice sentiment de sufocare dispare, si raman doar eu (sau asa mi se pare in acele prime momente) fata in fata cu marea, soarele, si nisipul alb-spalat. Impresia este ca pe plaja pot sa incapa acele mii de oameni fara sa se simta aglomeratia. Aer este pentru toti, spatiu de intins prosopul, de aruncat friesbie-ul este pentru toti. Loc de poza cu soarele este pentru toti, doar soarele nu se ascunde in spatele vreunui chinez cu 5D Mark II cu 24-105mm care trage cadru dupa cadru ca sa nu piarda momentul in care barca cu panze trece chiar fix prin dreptul soarelui portocaliu.

Asadar, multi oameni fac un pelerinaj scurt pe white beach si printre activitatile lor preferate trebuie sa se si pozeze cu soarele in spate (oare cum isi fac expunerea ca sa se vada bine si soarele si personajele?), in timp ce “tin” soarele in mana, arata litera V cu mana sau sar (neaparat poza se repeta pana cand “instantaneul” prins este atat estetic cat cat si suficient de mult in aer).

Dar lucrul cel mai interesant la acesti oameni este ca toti sunt mai fericiti decat, stiu eu, dimineata pe plaja, sau la pranz pe plaja. Presupun ca acea lumina de apus placuta ii face fericiti, si asta se vede si pe fetele lor, si am incercat sa o prind si eu in poze. Sunt mai relaxati, mai bine dispusi, mai contamplativi, deci mai artisti, se gandesc la sensul vietii, si mai ales nu pare sa ii deranjeze prezenta mea si a aparatului meu foto. Asadar am mers deseori la apus cu aparatul foto dupa mine pe plaja, sa incerc sa surprind ceea ce se intampla, dar in special oamenii care isi petrec timpul astfel acolo. 

Dragon Boat

Marti. Ora 6 dimineata. Lumina zilei de abia incepe sa isi faca simtita prezenta. Echipa de "dragon boat" iese la antrenament. Este singura perioada a zilei in care au timp, in care marea e linistita, si nu ii derajneaza nimeni. Nimeni, in afara de mine!

Lyn mi-a spus de ei. M-am trezit la 5 jumate si am ajuns pe plaja la 6 fara zece. Marea era retrasa mult de tot; fata de cum imi aduceam aminte ca este in timpul zilei, mai puteam sa merg vreo 50 de metri inspre larg. Ei s-au dus chiar acolo, unde valurile mici intalnesc nisipul la ora aceea, si au inceput sa se incalzeasca. Radeau si glumeau. Se vedea ca fac ceea ce fac de placere. Barca era lunga, de vreo 15 metri, iar vaselele foarte scurte. Erau asezati in 10 randuri de cate doi, plus un carmaci in spate.

Au impins barca in mare, s-au invartit putin prin zona plajei, apoi au disparut rapid dincolo de raza mea vizuala, fara sa am cum sa ii pot ajunge. Totusi dimineata, odata cu soarele nou, se intampla lucruri pe care nu le vezi oricand. Da, pot sa spun ca la ora 6 dimineata, plaja arata ca o alta lume.

Am plecat de pe plaja, am intrat la Zuzuni, si mi-am luat o omleta. Era deja ora 7, ziua incepea sa isi arate culorile, iar eu puteam la fel de bine sa mananc sau nu acum. Insa voiam sa mai dorm cateva ore, iar dupa aceea stiu ca nu as mai fi avut rabdare sa mananc.

Dupa jumatate de ora, am iesit din restaurant, si cand am ridicat ochii spre plaja, deja lumea rasaritului lasase loc lumii reale din fiecare zi. Oamenii iesisera sa alerge, sa se plimbe, sa isi aseze prosoapele pe sezlonguri, sau sa manance.

Povesti cu asiatici

Povestea 1. Chinezii

M-am intalnit cu un cuplu de tineri chinezi, din Beijing. M-au intrebat de unde sunt si le-am spus ca din Romania. Iar ea, cu o engleza stricata:

"Romania, the capital is at Bucharest, neighbourghs are Moldova, Ukraine, Bulgaria... The last president is... Ki.... Ki... Ki-cescu?"

"Ceausescu?" o intreb eu

"Yes, yes, Ceausescu"

Am ramas blocat cateva secunde... ce invata chinezii la scoala... I-am explicat ca pana in 1989, a fost Ceausescu presedinte. Apoi ma mai intreaba daca moneda este Euro, si ii spun ca nu inca. Imi spune ca sotul ei e foarte pasionat de istorie si geografie, si ca i-ar placea sa stie mai multe de la mine, dar ca nu vorbeste engleza.

Sistemul de invatamant din China trebuie sa fie foarte performant in spalarea de creiere.

Ii intreb apoi "Did you hear about the earthquake? There is a tsunami warning." Tipa se uita lung la mine si ma intreaba (de cateva ori, pana am inteles ce vroia sa zica): "Are these watersports? What other sports did you do here?" 

Iar am ramas blocat.

Povestea 2. Taiwanezii

Stateam cu aparatul in mana pe plaja si aud cum cineva imi spune: "Great lens... 35mm f stop 1.4. I have the same lens at home". Ma uit peste umar si acest barbat asiatic cu un 550D la gat se uita la aparatul meu foto.

"But the body is fantastic" imi zice, "I would love to have a body like that".

Mai vorbim putin despre aparate foto, Canon in general, dupa care il rog sa imi imprumute obiectivul lui sa trag cateva cadre cu el. Era un 16-35mm f/2.8 L, un obiectiv pe care mi l-am dorit de fapt, dintotdeauna. Pe masura ce trece timpul, vreau sa vad lucrurile din ce in ce mai wide.

Ne schimbam obiectivele intre noi la loc, si la final imi mai zice o data:

"I love your body!"

Eu, iar blocat.

Acesta e poza pe care am facut-o cu obiectivul 16-35mm @ la 16mm: