Mocanita de pe valea Vaserului

Dupa ce am stabilit ca la ora opt a doua zi trebuia sa fiu in gara, era timpul sa caut cazare. "Piece of cake", mi-am spus. M-am plimbat prin zona garii CFF o vreme, poate scapam repede. Am intrat pe niste strazi oribil de neasfaltate, m-am uitat in stanga si in dreapta, chiar am sunat la o pensiune al carei numar il vazusem pe un afis, si nu aveau camere. In esenta, nu mi-a placut nici o pensiune din zona. Am plecat spre Viseu de Jos. La venire, vazusem tot felul de pensiuni intre Borsa si Viseu de Sus, si mi-am zis ca in directia cealalta trebuie sa fie la fel. Totul era ingreunat de traficul teribil de periculos, aglomerat, in care toata lumea mergea inexplicabil de incet pentru mine (eram totusi in Maramures, trebuia sa ma adaptez eu?). Incepusem sa ma enervez. Am urmat un semn colorat catre o pensiune cu o denumire atractiva, dar pe care nu o mai tin minte acum. Strada, la fel, plina de gropi, balti, santuri, au fost 200 de metri chinuitori pana am ajuns la o casa absolut banala, in dreptul careia scria numele pensiunii. M-am enervat si mai tare. Dar trebuia sa mai incerc, asa ca am decis sa nu mai caut decat pensiuni la sosea. Bneinteles ca mi-am incalcat decizia, urmand un semn pe care scria "Pensiunea Nagy", dar asta doar pentru ca suna a nume maghiar si prin urmare erau toate sansele sa fie o pensiune buna.

Cum am ajuns sa o gasesc, e alta poveste. Am urmat sagetile cu numele pensiunii pe diferite strazi neasfaltate, si simteam cum valoarea masinii scadea la fiecare damb sau groapa pe care nu aveam cum sa o evit. Nervii erau atat de intinsi incat m-as fi intors la Borsa in hotelul de la bazele telecabinei, sau as fi dormit in masina in parcarea de la gara. Inca o dreapta, inca o stanga apoi o dreapta si parea ca intru in padure. Cu toate acestea, inainte de padure era marea pensiune Nagy. Un complex altacuit din vreo 3 case de lemn, cateva soproane, un mic deal cu o cusca in varf in care erau gazduiti niste fazani, atat masculi cat si femele, si, "la piece de resistance", un mic lac in care se scurgea un fir e apa artificial, in jurul caruia era construita o linie de cale ferata pentru trenulete. Am observat trenuletul stationat sub un sopron, iar fata de la receptie mi-a spus ca nu putea sa il porneasca acum pentru ca mecanicul de abia plecase, si ca poate mai pe seara cand se intoarce o sa il porneasca. Linia era circulara, in total vreo 20 si ceva de metri, erau intersectii cu sosele, macazuri, poduri peste iaz, semne de circulatie, iar in spatele liniei era o telecabina despre care am aflat mai tarziu ca functiona cand a adus-o seful din Germania, dar apoi au lungit-o cu vreun metru si nu se mai oprea la capatul liniei. De fapt toate erau aduse din Germania, de catre seful pasionat de trenulete.

Am ramas peste noapte acolo, am fotografiat apusul de pe deal, dar nu a iesit cine stie ce. Vazusem o biserica la poalele dealului de vizavi si vroiam sa fac o fotografie onisorica pe care sa o pun pe Facebook cu o aluzie la celebrul fotograf. Ar fi fost amuzant, dar nu mi-a iesit poza, poate sunt mai greu de realizat decat sa fi in locul potrivit la momentul potrivit, sau poate implica mai multa prelucrare in Photoshop. De fapt, o sa vad acasa cand o copiez pe calculator.

Gazdele erau unguri cu siguranta: vorbeau maghiara intre ei, dar romaneste cu noi, si germana cu alti clienti straini. Chiar isi mecanicul era ungur, mi-am dat seama dupa accentul pe care il avea cand imi povestea deapre niste multi motociclisti care au stat cateva zile la pensiune si au pus pe televizor ce au filmat pe traseele din ziua respectiva cu camerele lor de filmat care se montau pe casca.

Aproape de apus am iesit cu rucsacul pe strazile din jurul pensiunii, sa pozez aleile si casele. Oamenii ma salutau si imi spuneau fie sa le fac poze, fie sa nu le fac poze, depinde in ce stare se aflau. I-am intrebat pe doi baieti daca pot sa le fac poze, si au raspuns ca da, dar sa nu cumva sa vada poza undeva pe internet. Am zis ca fac poza doar pentru mine, dar mi-a placut atat de mult cum a iesit incat cred ca o sa o pun pe net oricum. In poza, ei zambesc natural, in timp ce stau pe niste busteni, iar lumina calda a apusului se revarsa peste ei.

A doua zi m-am trezit devreme ca sa ajung inainte e ora opt la gara CFF. Am reusit insa sa ratacesc drumul cu tot GPS-ul meu si cu tot Google Maps din lume. M-am invartit vreo 10 minute pe drumurile comunale pana cand am iesit in ultimul loc care mi se parea cunoscut. Am ajuns la gara la ora opt fix, si deja erau cateva zeci de oameni cu biletele in mana. Mi-am luat si eu bilet si am asteptat sa inceapa indelung asteptata experienta.

Drumul de iesire din localitate a durat ceva vreme, dupa care am mers prin vale pana cand am facut o pauza de toaleta de 10 minute, timp in care toti barbatii au fugit in padure sa se usureze, iar femeile in toaleta (a se citi groapa din pamant cu 4 pereti de lemn comstruiti in jurul ei) urat mirositoare, din care ieseau fiecare strambandu-se, cu gura la nas. Barbatii se uitau la ele zambitori si intelegatori, proaspat iesiti dintre copacii verzi. Un domn a mai incarcat lemne in locomotiva ca si cum si-ar fi hranit propriul copil. Intr-un vagon s-a deschis un bar improvizat din care clientii puteau sa isi cumpere bauturi racoritoare, cafea sau palinca. Din pacate eu eram cu masina.

Destinatia finala a fost o peninsula de pietris pe valea raului, unde erau amenajate cateva mese de pinic gen Yogi Bear. S-a creat o imbulzeala la cumparat mancare, la care m-am alaturat si eu dupa o plimbare pe sina de tren care isi continua traseul spre necunoscut, cantand in minte "when the night has come, and the land is dark, and the moon is the only light we'll see". Nici nu as fi stat la coada la masa daca nu aveam de gand sa nu zabovesc dupa ce ne intorceam in gara, vroiam sa plec repede spre Valea Izei.

Pe tot parcusul drumului, Johann, un tanar care lucra ca si ghid si nas, avea grija ca noi sa nu cadem din tren sau sa nu ne dam cu capul de stancile si crengile care mai apareau pe marginea sinelor.

Dupa ora si jumatate in care a trebuit sa stau la Paltin, capatul liniei turistice, am incercat sa adorm in drumul de intoarcere, insa fara succes deoarece ma impedicau zgomotele si miscarile neregulate ale trenului pe sinele vechi. Era in schimb, vremea sa merg mai departe, sa las in urma mea amintiri si asfalt fierbinte.

va urma