Valea Izei despre care auzisem atat de multe nu m-a impresionat cu nimic la inceput. Am gonit pana la Barsana, pentru ca nu am gasit nici cel mai mic motiv de a opri undeva. Eram inca nevos din cauza traficului maramuresan si a calitatii soselelor. Era aproape ora 5 si nu iesisem din paianjenisul drumurilor locale. La Barsana am vizitat linistitul complex al manastirii celebre, si m-am mai calmat. In acelasi timp si loc, m-am decis sa caut cazare cat mai tarziu posibil, cat mai departe, contrar a ceea ce facusem pana in momentul respectiv. In fond, care era graba, care erau riscurile? Din acel moment eram linistit. Nu m-am mai grabit nicaieri. Am trecut prin Sightetu Marmatiei, si m-am oprit la Sapanta.
Angie imi spusese ca la Sapanta exista o biserica de lemn mai impresionanta ca cimitirul vesel, asa ca am urmat indicatoarele pana la biserica. O sosea proaspata, perfecta, lata de o banda si jumatate, ajungea la biserica ocolind o padure ai carei copaci mi s-au parut prea simetrici, prea paraleli, cel putin din masina in timp ce treceam pe langa ei. Am ajuns la biserica, era intr-adevar foarte inalta, si m-am intrebat cum de au reusit sa construiasca asa ceva din lemn, si cum de inca rezista in picioare. Dar intr-un minut mi-am intors privirea spre o alee pietruita care intra in padure. La inceputul aleii era o poarta mica de piatra, prin care am trecut si dintr-o data m-am simtit intr-o alta lume. Fusesem teleportat in capitolele finale din "In cautarea oii fantastice".
Linistea m-a izbit, temperatura aerului a crescut vizibil, umezeala la fel. Inima a inceput sa imi bata mai tare, fara sa stiu de ce, si cu fiecare pas pe care il faceam pe aleea pietruita spre inima padurii, parca ma cufundam si mai mult in lumea aceea fantastica. Padurea vorbea cu mine, imi spunea sa nu ma tem, dar nu era de ajuns. Am trecut de o poarta identica cu cea de la intrare, am mai mers cativa zeci de metri si dintr-odata multe pasarele au inceput sa cante in toate partile, sa zboare dintr-un copac in altul sau sa se ascunda in iarba umeda. Am simtit ca locul im care ma aflam avea o semnificatie aparte, asa ca m-am oprit, mi-am dat jos rucsacul, am pus aparatul foto pe el, mi-am inchis ochii si am inceput sa numar. Stiam ca nu o sa se intample nimic rau, padurea avea grija de mine, iar pasarile cantau deja incantatiile pe care eu nu aveam cum sa le invat. Eram intr-un ritual in care fusesem acceptat fara ezitare pentru simplul fapt ca ma aflam acolo, singur. Cine stie de cand nu intrase nimeni pe aleea aceea pietruita? Am ajuns la 60 si am deschis ochii. Aleea isi continua drumul inainte, dar eu m-am intors. Poate ca asa era mai bine, sa nu stiu ce se afla la sfarsitul ei, sa fi ajuns acolo doar pentru ceea ce tocmai se intamplase. Sfarsitul nu era pentru mine, si da, poate ca imi era frica ca ceea ce as fi aflat m-ar fi dezamagit. Doar eram pe domeniul Bisericii. Urma cimitirul.
L-am gasit usor, dupa semne, si imediat ce am parcat, o batrana in costum negru, cu batic negru pe cap ma opri din drum si ma intreba daca nu vreau sa cumpar o palinca buna facuta de ea. Am ezitat putin, dar baba parea sincera si mi-am zis ca as putea sa o beau cu prietenii acasa. Mi-a garantat ca e buna, si ca o vinde doar pentru ca are nevoie de bani ca sa termine de construit nu-stiu-ce la casa. Am zis ca vreau, si ea mi-a raspuns sa o urmez pana la o terasa acoperita, la intrarea intr-o curte. Acolo, ne astepta o sacosa de rapita din care a scos doua sticle de jumatate de litru, umplute cu o palinca galbena. A luat una dintre ele in mana, a agitat-o bine si bule mici de aer s-au ingramadit catre partea superioara a sticlei. "Are 53 de grade", mi-a spus cu mandrie. Am gustat putin de tot (doar eram cu masina) si am confirmat faptul ca era foarte buna.
Mi-a spus ca e 10 lei sticla, dar eu eram convins sa iau mai mult, asa ca am intrebat daca nu mai are inca un litru. A rugat-o pe o alta batrana sa se duca pana la casa si sa mai aduca doua sticle. In timp ce asteptam m-a intrebat de unde sunt, si cu cine am venit. Cand a auzit ca am venit singur si ca nu sunt nici insurat, tare mult s-a mai mirat, si mi-a facut cateva complimente, dupa care mi-a spus ca are o nepoata pe care ar vrea sa o cunosc. Ea e studenta la Cluj, dar nu si-a gasit nici un baiat care sa ii placa. E foarte frumoasa, si eu sunt frumos, sigur ne-am intelege. Ar vrea ca nepoata ei sa isi gaseasca un baiat asa bine crescut ca mine. In Sapanta, toti baietii sunt prost crescuti si vorbesc urat. Mi-a spus sa ii las numarul de telefon, ca sa i-l dea ei, dar nu am putut sa o fac. Am rugat-o sa nu isi chinuie nepoata, pentru ca probabil are pe cineva acolo, dar de care ea nu a aflat inca. I-am multumit pentru cuvintele frumoase si am intrebat-o daca ma lasa sa ii fac o fotografie, ca sa nu o uit. Cand am ridicat aparatul spre ea, a luat o pozitie dreapta, mandra, si i-am observat colturile gurii ridicandu-se: pozitia de fotografie pe care o invatase probabil cand era domnisoara. Am declansat doar o data si am plecat spre cimitir.
Am citit cateva dintre placile amuzante, erau scrise in rime, destul de similare, dar inteleg de ce ar fi putut fi considerate vesele pentru cineva care cunostea persoana defuncta. Erau aspecte din viata mortului de care oamenii si-ar fi adus aminte cu placere. Toate crucile erau albastre, mai aprins sau mai sters, depinde de cat de vechi erau. Desenele care ii reprezentau pe cei ingropati descriau mai ales slujba pe care acestia o avusesera pe timpul vietii, dar nu imi dau seama daca era cea mai importanta slujba (cea care ii caracterizase cel mai mult) sau ultima pe care au avut-o inainte sa moara. De exemplu un fost primar care fusese si tamplar inainte de asta, era desenat in costum la un birou, si banuiesc ca nu tocmai construise acel birou.
M-am uitat imprejur, erau doar o mana de oameni care vizitau cimitirul, desi erau multe masini parcate in fata. Erau mult mai multe morminte decat mi-as si inchipuit, si se pare ca inca mai functiona productia. Pe peretele unei case din cimitir era scris "se poate vizita casa si in interior", asa ca m-am supus si am intrat. Inauntru am gasit altceva decat ma asteptam. Era un domn slab, cu ten inchis, cu o palarie de paie pe cap, care isi explica cu entuziasm si convingere principiile unei alte persoane.
Am aflat ca era fiul cel mic al ucenicului celui care a creat cimitirul, Creatorul, asa cum ii spunea el in repetate randuri (Ion Stan Patras pe numele lui adevarat). Tatal lui, preluase marea responsabilitate de la Creator de a picta si intrertine crucile. La randul lui, tatal lui ii invatase pe fiii lui mestesugul, inclusiv care era exact pigmentul de albastru pe care sa il foloseasca, deoarece era patentat ca albastru de Sapanta, si unic in lume. Fratele cel mare, Dumitru Pop zis Tincu, preluae aterlierul in care lucrase atat tatal lui cat si Creatorul. El fiind fiul cel mic, era momentan responsabil doar cu restaurarea crucilor vechi. Viata unei cruci ajungea pana la zece ani, dupa care trebuia restaurata, pastrand exact aceleasi culori ca originalul. O cruce noua costa intre 1500 si 2000 de lei daca era doar pe o parte, si pana la 4000 de lei daca era pe ambele parti.
Am vorbit vreun sfert de ora cu el, i-am facut o fotografie care imi place foarte mult, si am plecat de acolo bine dispus. Ziua care incepuse prost se schimbase. Poate mi se pare sau este doar o coincidenta, dar incepuse sa fie mai buna din momentul in care am intrat in padurea aceea.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu