Sapanta din lumea fantastica

Valea Izei despre care auzisem atat de multe nu m-a impresionat cu nimic la inceput. Am gonit pana la Barsana, pentru ca nu am gasit nici cel mai mic motiv de a opri undeva. Eram inca nevos din cauza traficului maramuresan si a calitatii soselelor. Era aproape ora 5 si nu iesisem din paianjenisul drumurilor locale. La Barsana am vizitat linistitul complex al manastirii celebre, si m-am mai calmat. In acelasi timp si loc, m-am decis sa caut cazare cat mai tarziu posibil, cat mai departe, contrar a ceea ce facusem pana in momentul respectiv. In fond, care era graba, care erau riscurile? Din acel moment eram linistit. Nu m-am mai grabit nicaieri. Am trecut prin Sightetu Marmatiei, si m-am oprit la Sapanta.

Angie imi spusese ca la Sapanta exista o biserica de lemn mai impresionanta ca cimitirul vesel, asa ca am urmat indicatoarele pana la biserica. O sosea proaspata, perfecta, lata de o banda si jumatate, ajungea la biserica ocolind o padure ai carei copaci mi s-au parut prea simetrici, prea paraleli, cel putin din masina in timp ce treceam pe langa ei. Am ajuns la biserica, era intr-adevar foarte inalta, si m-am intrebat cum de au reusit sa construiasca asa ceva din lemn, si cum de inca rezista in picioare. Dar intr-un minut mi-am intors privirea spre o alee pietruita care intra in padure. La inceputul aleii era o poarta mica de piatra, prin care am trecut si dintr-o data m-am simtit intr-o alta lume. Fusesem teleportat in capitolele finale din "In cautarea oii fantastice".

Linistea m-a izbit, temperatura aerului a crescut vizibil, umezeala la fel. Inima a inceput sa imi bata mai tare, fara sa stiu de ce, si cu fiecare pas pe care il faceam pe aleea pietruita spre inima padurii, parca ma cufundam si mai mult in lumea aceea fantastica. Padurea vorbea cu mine, imi spunea sa nu ma tem, dar nu era de ajuns. Am trecut de o poarta identica cu cea de la intrare, am mai mers cativa zeci de metri si dintr-odata multe pasarele au inceput sa cante in toate partile, sa zboare dintr-un copac in altul sau sa se ascunda in iarba umeda. Am simtit ca locul im care ma aflam avea o semnificatie aparte, asa ca m-am oprit, mi-am dat jos rucsacul, am pus aparatul foto pe el, mi-am inchis ochii si am inceput sa numar. Stiam ca nu o sa se intample nimic rau, padurea avea grija de mine, iar pasarile cantau deja incantatiile pe care eu nu aveam cum sa le invat. Eram intr-un ritual in care fusesem acceptat fara ezitare pentru simplul fapt ca ma aflam acolo, singur. Cine stie de cand nu intrase nimeni pe aleea aceea pietruita? Am ajuns la 60 si am deschis ochii. Aleea isi continua drumul inainte, dar eu m-am intors. Poate ca asa era mai bine, sa nu stiu ce se afla la sfarsitul ei, sa fi ajuns acolo doar pentru ceea ce tocmai se intamplase. Sfarsitul nu era pentru mine, si da, poate ca imi era frica ca ceea ce as fi aflat m-ar fi dezamagit. Doar eram pe domeniul Bisericii. Urma cimitirul.

L-am gasit usor, dupa semne, si imediat ce am parcat, o batrana in costum negru, cu batic negru pe cap ma opri din drum si ma intreba daca nu vreau sa cumpar o palinca buna facuta de ea. Am ezitat putin, dar baba parea sincera si mi-am zis ca as putea sa o beau cu prietenii acasa. Mi-a garantat ca e buna, si ca o vinde doar pentru ca are nevoie de bani ca sa termine de construit nu-stiu-ce la casa. Am zis ca vreau, si ea mi-a raspuns sa o urmez pana la o terasa acoperita, la intrarea intr-o curte. Acolo, ne astepta o sacosa de rapita din care a scos doua sticle de jumatate de litru, umplute cu o palinca galbena. A luat una dintre ele in mana, a agitat-o bine si bule mici de aer s-au ingramadit catre partea superioara a sticlei. "Are 53 de grade", mi-a spus cu mandrie. Am gustat putin de tot (doar eram cu masina) si am confirmat faptul ca era foarte buna.

Mi-a spus ca e 10 lei sticla, dar eu eram convins sa iau mai mult, asa ca am intrebat daca nu mai are inca un litru. A rugat-o pe o alta batrana sa se duca pana la casa si sa mai aduca doua sticle. In timp ce asteptam m-a intrebat de unde sunt, si cu cine am venit. Cand a auzit ca am venit singur si ca nu sunt nici insurat, tare mult s-a mai mirat, si mi-a facut cateva complimente, dupa care mi-a spus ca are o nepoata pe care ar vrea sa o cunosc. Ea e studenta la Cluj, dar nu si-a gasit nici un baiat care sa ii placa. E foarte frumoasa, si eu sunt frumos, sigur ne-am intelege. Ar vrea ca nepoata ei sa isi gaseasca un baiat asa bine crescut ca mine. In Sapanta, toti baietii sunt prost crescuti si vorbesc urat. Mi-a spus sa ii las numarul de telefon, ca sa i-l dea ei, dar nu am putut sa o fac. Am rugat-o sa nu isi chinuie nepoata, pentru ca probabil are pe cineva acolo, dar de care ea nu a aflat inca. I-am multumit pentru cuvintele frumoase si am intrebat-o daca ma lasa sa ii fac o fotografie, ca sa nu o uit. Cand am ridicat aparatul spre ea, a luat o pozitie dreapta, mandra, si i-am observat colturile gurii ridicandu-se: pozitia de fotografie pe care o invatase probabil cand era domnisoara. Am declansat doar o data si am plecat spre cimitir.

Am citit cateva dintre placile amuzante, erau scrise in rime, destul de similare, dar inteleg de ce ar fi putut fi considerate vesele pentru cineva care cunostea persoana defuncta. Erau aspecte din viata mortului de care oamenii si-ar fi adus aminte cu placere. Toate crucile erau albastre, mai aprins sau mai sters, depinde de cat de vechi erau. Desenele care ii reprezentau pe cei ingropati descriau mai ales slujba pe care acestia o avusesera pe timpul vietii, dar nu imi dau seama daca era cea mai importanta slujba (cea care ii caracterizase cel mai mult) sau ultima pe care au avut-o inainte sa moara. De exemplu un fost primar care fusese si tamplar inainte de asta, era desenat in costum la un birou, si banuiesc ca nu tocmai construise acel birou.

M-am uitat imprejur, erau doar o mana de oameni care vizitau cimitirul, desi erau multe masini parcate in fata. Erau mult mai multe morminte decat mi-as si inchipuit, si se pare ca inca mai functiona productia. Pe peretele unei case din cimitir era scris "se poate vizita casa si in interior", asa ca m-am supus si am intrat. Inauntru am gasit altceva decat ma asteptam. Era un domn slab, cu ten inchis, cu o palarie de paie pe cap, care isi explica cu entuziasm si convingere principiile unei alte persoane.

Am aflat ca era fiul cel mic al ucenicului celui care a creat cimitirul, Creatorul, asa cum ii spunea el in repetate randuri (Ion Stan Patras pe numele lui adevarat). Tatal lui, preluase marea responsabilitate de la Creator de a picta si intrertine crucile. La randul lui, tatal lui ii invatase pe fiii lui mestesugul, inclusiv care era exact pigmentul de albastru pe care sa il foloseasca, deoarece era patentat ca albastru de Sapanta, si unic in lume. Fratele cel mare, Dumitru Pop zis Tincu, preluae aterlierul in care lucrase atat tatal lui cat si Creatorul. El fiind fiul cel mic, era momentan responsabil doar cu restaurarea crucilor vechi. Viata unei cruci ajungea pana la zece ani, dupa care trebuia restaurata, pastrand exact aceleasi culori ca originalul. O cruce noua costa intre 1500 si 2000 de lei daca era doar pe o parte, si pana la 4000 de lei daca era pe ambele parti.

Am vorbit vreun sfert de ora cu el, i-am facut o fotografie care imi place foarte mult, si am plecat de acolo bine dispus. Ziua care incepuse prost se schimbase. Poate mi se pare sau este doar o coincidenta, dar incepuse sa fie mai buna din momentul in care am intrat in padurea aceea.

va urma

Mocanita de pe valea Vaserului

Dupa ce am stabilit ca la ora opt a doua zi trebuia sa fiu in gara, era timpul sa caut cazare. "Piece of cake", mi-am spus. M-am plimbat prin zona garii CFF o vreme, poate scapam repede. Am intrat pe niste strazi oribil de neasfaltate, m-am uitat in stanga si in dreapta, chiar am sunat la o pensiune al carei numar il vazusem pe un afis, si nu aveau camere. In esenta, nu mi-a placut nici o pensiune din zona. Am plecat spre Viseu de Jos. La venire, vazusem tot felul de pensiuni intre Borsa si Viseu de Sus, si mi-am zis ca in directia cealalta trebuie sa fie la fel. Totul era ingreunat de traficul teribil de periculos, aglomerat, in care toata lumea mergea inexplicabil de incet pentru mine (eram totusi in Maramures, trebuia sa ma adaptez eu?). Incepusem sa ma enervez. Am urmat un semn colorat catre o pensiune cu o denumire atractiva, dar pe care nu o mai tin minte acum. Strada, la fel, plina de gropi, balti, santuri, au fost 200 de metri chinuitori pana am ajuns la o casa absolut banala, in dreptul careia scria numele pensiunii. M-am enervat si mai tare. Dar trebuia sa mai incerc, asa ca am decis sa nu mai caut decat pensiuni la sosea. Bneinteles ca mi-am incalcat decizia, urmand un semn pe care scria "Pensiunea Nagy", dar asta doar pentru ca suna a nume maghiar si prin urmare erau toate sansele sa fie o pensiune buna.

Cum am ajuns sa o gasesc, e alta poveste. Am urmat sagetile cu numele pensiunii pe diferite strazi neasfaltate, si simteam cum valoarea masinii scadea la fiecare damb sau groapa pe care nu aveam cum sa o evit. Nervii erau atat de intinsi incat m-as fi intors la Borsa in hotelul de la bazele telecabinei, sau as fi dormit in masina in parcarea de la gara. Inca o dreapta, inca o stanga apoi o dreapta si parea ca intru in padure. Cu toate acestea, inainte de padure era marea pensiune Nagy. Un complex altacuit din vreo 3 case de lemn, cateva soproane, un mic deal cu o cusca in varf in care erau gazduiti niste fazani, atat masculi cat si femele, si, "la piece de resistance", un mic lac in care se scurgea un fir e apa artificial, in jurul caruia era construita o linie de cale ferata pentru trenulete. Am observat trenuletul stationat sub un sopron, iar fata de la receptie mi-a spus ca nu putea sa il porneasca acum pentru ca mecanicul de abia plecase, si ca poate mai pe seara cand se intoarce o sa il porneasca. Linia era circulara, in total vreo 20 si ceva de metri, erau intersectii cu sosele, macazuri, poduri peste iaz, semne de circulatie, iar in spatele liniei era o telecabina despre care am aflat mai tarziu ca functiona cand a adus-o seful din Germania, dar apoi au lungit-o cu vreun metru si nu se mai oprea la capatul liniei. De fapt toate erau aduse din Germania, de catre seful pasionat de trenulete.

Am ramas peste noapte acolo, am fotografiat apusul de pe deal, dar nu a iesit cine stie ce. Vazusem o biserica la poalele dealului de vizavi si vroiam sa fac o fotografie onisorica pe care sa o pun pe Facebook cu o aluzie la celebrul fotograf. Ar fi fost amuzant, dar nu mi-a iesit poza, poate sunt mai greu de realizat decat sa fi in locul potrivit la momentul potrivit, sau poate implica mai multa prelucrare in Photoshop. De fapt, o sa vad acasa cand o copiez pe calculator.

Gazdele erau unguri cu siguranta: vorbeau maghiara intre ei, dar romaneste cu noi, si germana cu alti clienti straini. Chiar isi mecanicul era ungur, mi-am dat seama dupa accentul pe care il avea cand imi povestea deapre niste multi motociclisti care au stat cateva zile la pensiune si au pus pe televizor ce au filmat pe traseele din ziua respectiva cu camerele lor de filmat care se montau pe casca.

Aproape de apus am iesit cu rucsacul pe strazile din jurul pensiunii, sa pozez aleile si casele. Oamenii ma salutau si imi spuneau fie sa le fac poze, fie sa nu le fac poze, depinde in ce stare se aflau. I-am intrebat pe doi baieti daca pot sa le fac poze, si au raspuns ca da, dar sa nu cumva sa vada poza undeva pe internet. Am zis ca fac poza doar pentru mine, dar mi-a placut atat de mult cum a iesit incat cred ca o sa o pun pe net oricum. In poza, ei zambesc natural, in timp ce stau pe niste busteni, iar lumina calda a apusului se revarsa peste ei.

A doua zi m-am trezit devreme ca sa ajung inainte e ora opt la gara CFF. Am reusit insa sa ratacesc drumul cu tot GPS-ul meu si cu tot Google Maps din lume. M-am invartit vreo 10 minute pe drumurile comunale pana cand am iesit in ultimul loc care mi se parea cunoscut. Am ajuns la gara la ora opt fix, si deja erau cateva zeci de oameni cu biletele in mana. Mi-am luat si eu bilet si am asteptat sa inceapa indelung asteptata experienta.

Drumul de iesire din localitate a durat ceva vreme, dupa care am mers prin vale pana cand am facut o pauza de toaleta de 10 minute, timp in care toti barbatii au fugit in padure sa se usureze, iar femeile in toaleta (a se citi groapa din pamant cu 4 pereti de lemn comstruiti in jurul ei) urat mirositoare, din care ieseau fiecare strambandu-se, cu gura la nas. Barbatii se uitau la ele zambitori si intelegatori, proaspat iesiti dintre copacii verzi. Un domn a mai incarcat lemne in locomotiva ca si cum si-ar fi hranit propriul copil. Intr-un vagon s-a deschis un bar improvizat din care clientii puteau sa isi cumpere bauturi racoritoare, cafea sau palinca. Din pacate eu eram cu masina.

Destinatia finala a fost o peninsula de pietris pe valea raului, unde erau amenajate cateva mese de pinic gen Yogi Bear. S-a creat o imbulzeala la cumparat mancare, la care m-am alaturat si eu dupa o plimbare pe sina de tren care isi continua traseul spre necunoscut, cantand in minte "when the night has come, and the land is dark, and the moon is the only light we'll see". Nici nu as fi stat la coada la masa daca nu aveam de gand sa nu zabovesc dupa ce ne intorceam in gara, vroiam sa plec repede spre Valea Izei.

Pe tot parcusul drumului, Johann, un tanar care lucra ca si ghid si nas, avea grija ca noi sa nu cadem din tren sau sa nu ne dam cu capul de stancile si crengile care mai apareau pe marginea sinelor.

Dupa ora si jumatate in care a trebuit sa stau la Paltin, capatul liniei turistice, am incercat sa adorm in drumul de intoarcere, insa fara succes deoarece ma impedicau zgomotele si miscarile neregulate ale trenului pe sinele vechi. Era in schimb, vremea sa merg mai departe, sa las in urma mea amintiri si asfalt fierbinte.

va urma

Vama Veche

Noaptea Vama Veche este alta vama. Acolo unde sunt lumini, am capturat repede cateva instantanee, fara sa reprezinte nimic in mod special. Oricum, toata lucrurile interesante se intampla in intuneric.