A trecut ceva vreme de cand m-am intors din Scotia. Ar fi foarte multe de povestit, dar povestile nu ma ajuta sa pot sa transmit mirosul aerului rece si al balegilor proaspete, covorul moale si dens de iarba umeda si verde care scartaia la fiecare pas, felul in care simteam picaturile fine de ploaie pe fata si pe brate, in timp ce vantul ma impingea spre marginea prapastiei (literalmente). Nu pot sa transmit nici mirosul algelor, al marii, plajele azurii cu apa rece, soarele si norii, pustietatea peste tot in jurul meu. Deocamdata, pana gasesc o cale de a transmite aceste lucruri, si multe altele, o sa pun niste poze care reflecta cum ma simteam eu acolo.
... la munte
Si in momentul in care crezi ca ai vazut tot, in fata ta se deschide alt lant muntos, si alt lant muntos, vai largi care dispar in ceata, varfuri ascutite, versanti spectaculosi acoperiti cu pasuni aspre, pe care zaresti cate o poteca pe care odata, demult, umblau highlanderii cu haine groase de lana, coborau de pe calul obosit si il adapau la marginea unui lac rece de munte.
Si peste cateva mile, dai de un alt lant muntos, si esti iar surprins de cat de mic esti, desi acesti munti au majoritatea sub 1,000 de metri inaltime. Deodata, simti ca ai luat drumul regelui de la Winterfell la the Wall. Vantul se inteteste, cand iesi din masina ca sa faci o poza, te izbeste ploaia aspra si sanatoasa, uiti ca esti in tricou, incadrezi si ai tras. Filtrul este plin de picaturi care ies in poze, dar nu conteaza: picaturile au fost acolo, cu tine, ele sunt o parte din poveste.
Nu ai nimic altceva de facut, decat sa privesti ca de la inaltimea unei furnici vaile lungi. Oile sunt rasfirate pe dealuri, pe varf de munte, la margine de prapastie. Ramai tacut, asa cum ai venit. Esti un invitat special in Highlands, si cu toate astea tot ce poti sa faci este sa privesti oile care pasc calm si sa te intrebi de ce ele sunt mai fericite ca tine.
